Formatul Astana şi-a încheiat existenţa de facto, Turcia s-a confruntat fără milă cu trupele ruse, siriene şi iraniene, dar şi cu Hezbollahul, armele moderne ale Turciei, cele de provenienţă occidentală şi chineză, au lovit şi nimicit partenerii conjuncturali de la Teheran şi Moscova, iar acordul de pace forţat la Moscova, între Turcia şi Rusia, oricât ar dura el, a permis doar decontul lui Putin faţă de propria populaţie şi propaganda unei victorii a Ţarului, în timp ce obiectivul de a clama Victoria şi de a încheia campania din Siria este foarte departe.

Joaca cu focul: acordul de la Soci, septembrie 2018

Turcia a jucat la toate mesele unde se discutau interesele sale naţionale. Iar căderea sa în spaţiul jocului cu focul, cu Iranul şi Rusia, în formatul Astana, a urmat abţinerii SUA, în timpul preşedintelui Obama, de a aplica linia roşie încălcată de regimul al Assad, respectiv utilizarea armelor chimice. Reţinerile SUA şi divergenţele de după 15 iulie 2016, când a avut loc tentativa de lovitură de stat, pusă pe seama clericului Feitullah Gulen, refugiat în Pennsylvania, şi a reţelei sale Hizmet, urmată de represiunile împotriva armatei, justiţiei, profesorilor şi juriştilor implicaţi în mişcare au accentuat diferenţele, ca şi perspectiva retragerii SUA din Orientul Mijlociu, după alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

În cazul formatului Astana, poziţiile celor trei actori au fost întotdeauna foarte clare: Rusia a intrat acum 5 ani în Siria pentru a-şi reafirma postura de putere regională, a sublinia că nu-şi lasă niciodată de izbelişte un aliat docil, Bashar al Assad, şi căutând să marcheze o victorie. E adevărat că nu a fost atât de facil, că aventura în Siria s-a făcut cu costuri majore la nivelul armamentului, a prezenţei militare regulate şi a trupelor speciale, a Companiilor Militare Private şi a Poliţiei militare ruse, cu precădere a contingentului cecen prezent pe teren.

mai mult la adevarul.ro

Lasă un răspuns